Traduction bénévole en roumain du Discours de Giorgio Agamben, par Anghel, qui s'inquiète de retrouver aujourd'hui, dans son pays d'accueil à l'époque, les signes avant-coureurs de ce qui l'avait conduit à émigrer de Roumanie.
Discursul lui Giorgio Agamben la conferința studenților venețieni împotriva greenpass-ului din 11 noiembrie 2021 la Ca' Sagre
Pentru început, aș dori să reiau câteva dintre punctele pe care am încercat să le prezint acum câteva zile, în încercarea de a defini transformarea clandestină, dar nu mai puțin radicală, care are loc sub ochii noștri.
Cred că trebuie să fim mai întâi de toate conștienți de faptul că ordinea juridică și politică în care credeam că trăim s-a schimbat complet.
Operatorul acestei transformări a fost, în mod evident, această zonă de indiferență între lege și politică pe care o reprezintă starea de urgență.
În urmă cu aproape douăzeci de ani, într-o carte care încerca să ofere o teorie a statului de excepție, am observat că statul de excepție devenea sistemul normal de guvernare. După cum știți, starea de excepție este un spațiu în care legea este suspendată, deci un spațiu anomic, dar care pretinde a fi inclus în sistemul juridic.
Dar haidem să analizăm mai îndeaproape ce se întâmplă într-o stare de excepție. Din punct de vedere tehnic, există o separare între forța legii și legea în sens formal. O stare de excepție este definită ca o «stare de drept» în care, pe de o parte, legea există teoretic, dar nu are forță, nu se aplică, este suspendată, iar pe de altă parte, măsurile și dispozițiile care nu au forță de lege dobândesc forță de lege. Am putea spune că, în cele din urmă, ceea ce este în joc în starea de excepție este o forță fluctuantă a legii fără lege. Oricare ar fi definiția pe care o dăm acestei situații – fie că se consideră că starea de excepție este internă, fie că o calificăm, dimpotrivă, ca fiind externă ordinii juridice – rezultatul este în toate cazurile un fel de eclipsă a legii, în care, ca într-o eclipsă astronomică, ea rămâne, dar nu-și mai emite lumina.
Prima consecință este pierderea principiului fundamental al securității juridice. Dacă statul, în loc să reglementeze un fenomen, intervine în regim de urgență asupra acestui fenomen la fiecare 15 zile sau la fiecare lună, acest fenomen nu mai răspunde unui principiu de legalitate, pentru că principiul de legalitate constă în faptul că statul dă legea și că cetățenii au încredere în această lege și în stabilitatea ei.
Această anulare a certitudinii juridice este primul fapt pe care aș dori să îl aduc la atenția dumneavoastră, deoarece implică o schimbare radicală nu numai în relația noastră cu ordinea juridică, ci și în modul nostru de viață, deoarece trăim într-o stare de ilegalitate normalizată.
Paradigmul legii este înlocuit de cel al clauzelor și formulelor vagi, cum ar fi "stare de necesitate", "securitate", "ordine publică", care, fiind nedeterminate în sine, necesită intervenția cuiva pentru a le determina.
Nu mai avem de-a face cu o lege sau cu o constituție, ci cu o forță fluctuantă a legii care poate fi asumată, așa cum vedem astăzi, de comisii și de persoane, medici sau experți și care sunt complect în afara sistemului.
Cred că avem de-a face cu o formă a ceea ce se numește statul dual – prin care Ernst Fraenkel, într-o carte din 1941 care ar trebui recitită, a încercat să explice statul nazist – care este, din punct de vedere tehnic, un stat în care starea de excepție nu a fost niciodată revocată. Statul dual este un stat în care statul normativ (Normenstaat) este flancat de un stat discreționar (Massnahmestaat, statul măsurilor), iar guvernarea oamenilor și a lucrurilor este opera colaborării lor ambigue. O frază a lui Fraenkel este semnificativă din această perspectivă:
«Pentru salvarea sa, capitalismul german nu avea nevoie de un stat unitar, ci de un stat dual, arbitrar în dimensiunea sa politică și rațional în dimensiunea sa economică.»
Este în descendența acestei stări duale că trebuie să situăm un fenomen a cărui importanță nu poate fi subestimată și care se referă la schimbarea formei înseși a statului, care are loc sub ochii noștri. Mă refer la ceea ce politologii americani numesc statul administrativ, care a fost teoretizat în recenta carte a lui Sunstein și Vermeule (C. Sunstein și A. Vermeule, Law and Leviathan, Redeeming the Administrative State). Acesta este un model de stat în care guvernarea, exercitarea guvernării, depășește repartiția tradițională a puterilor (legislativă, executivă, judiciară), iar agențiile neconstituționale exercită în numele administrației, în mod discreționar, funcții și puteri care aparțineau celor trei branșe, competente din punct de vedere constituțional.
Este un fel de Leviatan pur administrativ, care ar trebui să acționeze în interesul comunității, chiar și atunci când încalcă prescripțiile legii și ale constituției, pentru a asigura și ghida nu libera alegere a cetățenilor, ci ceea ce Sunstein numește navigabilitatea – adică, în realitate, guvernabilitatea – alegerilor lor. Este ceea ce se întâmplă prea clar astăzi, când vedem cum puterea de decizie este exercitată de comisii și individualități (medici, economiști și experți) care se află complect în afara competențelor constituționale.
Prin aceste proceduri de fapt, constituția este modificată într-un mod mult mai substanțial decât prin puterea de revizuire prevăzută de constituenți, până când devine, așa cum spunea un discipol al lui Marx, un “Papier Stück”, o simplă bucată de hârtie. Și este semnificativ faptul că aceste transformări sunt modelate pe structura duală a guvernării naziste și că, probabil, chiar conceptul de “guvernământ”, de politică ca “cibernetică” sau de artă a guvernării trebuie să fie pus sub semnul întrebării.
S-a spus că statul modern trăiește pe baza unor ipoteze pe care nu le poate garanta. Este posibil ca situația pe care am încercat să v-o descriu să fie forma în care această lipsă de garanții a atins masa critică și că statul modern, renunțând, așa cum vedem astăzi, să își garanteze ipotezele, a ajuns la sfârșitul istoriei sale, iar acest sfârșit este cel pe care îl trăim.
Cred că orice discuție despre ceea ce putem sau ar trebui să facem astăzi trebuie să pornească de la faptul că civilizația în care trăim s-a prăbușit – sau mai degrabă, având în vedere că este o societate bazată pe finanțe – a dat faliment. Faptul că cultura noastră se afla în pragul colapsului general era evident de zeci de ani, iar cele mai lucide minți ale secolului XX au diagnosticat acest lucru fără rezerve. Nu pot să nu-mi amintesc cu câtă forță și neputință Pasolini și Elsa Morante, în acei ani șaizeci care par mult mai buni decât cei de acum, au denunțat inumanitatea și barbaria pe care le vedeau crescând în jurul lor.
În zilele noastre, experimentăm – și cu siguranță nu este o experiență plăcută, dar poate că e mai adevărată azi decât în trecut – că nu ne mai aflăm în pragul, ci în interiorul acestui faliment intelectual, etic, religios, juridic, politic și economic, în forma extremă pe care a luat-o: starea de excepție în loc de lege, informația în loc de adevăr, sănătatea în loc de mântuire și medicina în loc de religie, tehnologia în loc de politică.
Ce trebuie făcut într-o astfel de situație? La nivel individual, bineînțeles, de a continua cât mai mult posibil să faci bine ceea ce încercai să faci bine, chiar dacă pare să nu mai existe nici un motiv pentru a o face sau, mai degrabă, pentru a continua. Nu cred, totuși, că acest lucru este suficient. Hannah Arendt, într-o reflecție pe care nu putem să nu o simțim apropiată de noi, de vreme ce se intitulează «Despre umanitate în vremuri întunecate», se întreba « în ce măsură rămânem obligați față de lume și de sfera publică chiar și atunci când am fost expulzați din ea (așa cum s-a întâmplat cu evreii în vremea ei) sau a trebuit să ne retragem din ea (ca cei care au ales ceea ce în mod paradoxal s-a numit “emigrație internă” în Germania nazistă)? »
Cred că este important astăzi să nu uităm că, dacă ne aflăm într-o astfel de condiție, este pentru că am fost forțați să o facem și că, prin urmare, este o alegere care rămâne oricum politică, chiar dacă pare a fi în afara lumii. Arendt a indicat prietenia ca posibil fundament al politicii în vremuri întunecate. Cred că este un punct de vedere bun, atâta timp cât ne amintim că prietenia – adică sentimentul de alteritate în însăși experiența noastră de a exista – este un fel de minim politic, un prag care unește și desparte deopotrivă individul și comunitatea. Atâta timp cât ne amintim că nu este nici mai mult nici mai puțin decât o încercare de a constitui o societate sau o comunitate în cadrul societății de pretutindeni.
Cu alte cuvinte, în fața depolitizării crescânde a indivizilor, să găsim în prietenie principiul radical al unei politizări reînnoite.
Mi se pare că voi, studenții, ați început să faceți acest lucru, prin crearea asociației voastre. Dar trebuie să o extindeți din ce în ce mai mult, pentru că de aceasta va depinde însăși posibilitatea de a trăi în mod uman.
Aș dori să închei prin a mă adresa studenților care sunt aici și care m-au invitat să vorbesc astăzi. Aș dori să vă reamintesc un lucru care ar trebui să stea la baza oricărui studiu academic și care nu este menționat la universitate. Înainte de a trăi într-o țară și într-un stat, oamenii își au casa lor vitală într-o limbă și cred că numai dacă suntem capabili să investigăm și să înțelegem cum a fost manipulată și transformată această casă vitală putem înțelege cum au putut avea loc transformările politice și juridice pe care le avem în fața noastră.
Ipoteza pe care vreau să v-o propun este că transformarea relației noastre cu limbajul este condiția pentru toate celelalte transformări ale societății. Și dacă nu ne dăm seama de acest lucru, este pentru că limbajul, prin definiție, rămâne ascuns în ceea ce numește și ne dă să înțelegem. Așa cum spunea un psihanalist care era și un pic filozof: «ceea ce se spune rămâne uitat în ceea ce este semnificat de ceea ce se spune.»
Suntem obișnuiți să considerăm modernitatea ca fiind procesul istoric care a început cu revoluția industrială în Anglia și revoluția politică în Franța, dar nu ne întrebăm ce revoluție în relația dintre oameni și limbaj a făcut posibil ceea ce Polanyi a numit «Marea Transformare».
Este cu siguranță semnificativ faptul că revoluțiile din care a apărut modernitatea au fost însoțite, dacă nu chiar precedate, de o problematizare a rațiunii, adică a ceea ce definește omul ca animal vorbitor. Ratio vine de la «reor», care înseamnă a număra, a calcula, dar și a vorbi în sensul de «rationem reddere», a da socoteală. Visul rațiunii, devenit zeiță, coincide cu o “raționalizare” a limbajului și a experienței limbajului care ne permite să explicăm și să guvernăm natura în ansamblul ei și, în același timp, viața oamenilor.
Și ce este ceea ce numim astăzi știință, dacă nu o practică a limbajului care tinde să elimine din vorbitor orice experiență etică, poetică și filosofică a vorbirii, pentru a transforma limbajul într-un instrument neutru de schimb de informații? Dacă știința nu va putea niciodată să satisfacă nevoia noastră de fericire, aceasta se datorează faptului că, în ultimă instanță, ea, știința , presupune nu o ființă vorbitoare, ci un corp biologic care este ca atare mut. Și cum trebuie să se fi transformat relația dintre vorbitor și limba sa, astfel încât însăși posibilitatea de a distinge adevărul de minciună să nu mai fie posibilă, așa cum este astăzi? Dacă astăzi medicii, juriștii și oamenii de știință acceptă un discurs care renunță la a mai pune întrebări despre adevăr, este poate pentru că – atunci când nu erau plătiți să facă acest lucru – în limbajul lor nu mai puteau gândi – adică de a ține suspendat (a gândi vine de la «pendere») – ci doar calcula.
În această capodoperă a eticii secolului al XX-lea, cartea lui Hannah Arendt despre Eichmann, Arendt observă că Eichmann era un om perfect rațional, dar că era incapabil să gândească, adică să întrerupă fluxul discursului care îi domina mintea și pe care nu-l putea pune la îndoială, ci doar executa ca un ordin.
Prima sarcină care ne stă în față este, așadar, să redescoperim o relație primăvăratică și aproape dialectală, adică poetică și de gândire, cu limba noastră. Numai așa vom putea ieși din impasul în care pare să se fi angajat omenirea și care o va conduce în mod similar la extincție, dacă nu fizică, cel puțin etică și politică. Redescoperirea gândirii ca pe un dialect imposibil de formalizat și formatat.